sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Timpul ţine cu mine! Pistruii nu vor mai exista!

Şi-au făcut apariţia când aveam 5 ani. Clepsidra copilăriei se scurgeau şi eu eram tot mai alarmată de ceea ce eram nevoită să accept zi de zi... Pe lângă eşecurile copilăriei mele trebuia s-o înregistrez şi pe asta. Pictura lui Dumnezeu, o pictură moştenită de la bunici, o pictură pe care am dispreţuit-o foarte mulţi ani. Nu ştiam şi n-aveam de unde să ştiu că cel mai frumos peisaj este sufletul meu, chiar dacă şi el era mâhnit pentru că moştenise ceva oribil pe care pe parcurs o acceptase. Nu, mint, n-am acceptat-o eu, ci am descoperit că oamenii m-au acceptat aşa cum sunt...cu această pictură oribilă.

 N-am să uit cum zi de zi, alergam spre oglindă să văd peisajul, care speram eu că nu va mai fi pistruiat sau poate, nu la fel de pistruiat, mai puţin pistruiat....şi de fiecare dată eram la fel de dezamăgită pentru că peisajul rămânea neschimbat! Am început să le spun părinţilor că urăsc peisajul din oglindă, că mi-aş dori un ten ca al Elenei, care devenise iubita băiatului pe care-l iubeam. Găseam doar o consolare : "draga mea, ei cu timpul vor dispărea". Continuam să alerg spre oglindă şi mă rugam să nu mai revăd peisajul pistruiat de ieri. Îmi doream un al peisaj, pentru că credeam că aşa voi avea mai multe şanse să-l cuceresc pe Andrei, cel pe care-l iubeam. Îl iubeam, dar era într-o relaţie neoficială, dar vizibilă cu Elena, fata cu faţă "albă ca varul". Visam la un ten "alb ca varul", însă timpul n-a şters peisajul pistruiat din oglindă aşa cum mi-au spus părinţii... Pur şi simplu eu am început să văd altfel acel piesaj.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu