sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Gânduri pistruiate

M-am uitat întotdeauna în singurătate în oglindă. N-am făcut-o niciodată în prezenţa cuiva. Chiar îmi amintesc că la şcoală colegele putau cu ele o oglindă mică. Se admirau, se aranjau la fiecare pauză. Îmi propuneau să mă admir şi eu. Sigur, refuzam. Aceasta era legea mea nescrisă şi neştiută de nimeni: să nu mă uit în oglindă în prezenţa cuiva, pentru că imediat deveneam tristă. Nu-mi plăcea  ce vedeam în oglindă. Eram pictată de natură şi vedeam asta ca un handicap pe care nu puteam oricât de mult mi-aş dori să-l accept. Am încercat să mă uit mai rar în oglindă. Dimineaţa din fugă, chiar dacă atunci pictura era mai luminoasă şi parcă asta mă înveselea. Cel mai des ignoram oglinda după plimbările primăvăratice. Era suficient să trec pragul uşii, să fiu salutătă de razele de soare şi ştiam cum arată peisajul meu. Ştiam pentru că odată pe furiş m-am uitat cum arat după ce stau în compania celui mai călduros prieten. Tocmai de asta am urât primăvară, pentru că atunci soarele mă iubeşte din ce în ce mai mult. Vara nu-mi rămâne decât să mă ascund de acest prieten. Aşa era copilăria mea, aşa a fost adolescenţa mea şi pe alocuri aşa am rămas şi acum. Nu-l mai văd ca un handicap şi nici nu mai ignor momentele atunci când noi fetele ne admirăm în faţa oglinzii măsurând o ţinută sau pictând de astă dată conştiente, pentru că vrem să ascundem pictura naturii. Mă pictez conştient de vreo 3 ani şi am devenit, paradoxal mai fericită din interior, dar şi prin zâmbetul şi bucuria pe care o eman. Am început să iubesc peisajul din oglindă nu doar când e pictat...

Pe acest blog ne vom bucura şi ne vom destăinui cât de mult iubim sau dispreţuim peisajul din oglindă. Aici veţi descoperi un personaj pistruiat cu gânduri pistruiate....


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu