vineri, 27 ianuarie 2012

Iubire virtuală?

Aveam deja majoratul când părinţii mi-au făcut cadoul mult aşteptat... Un calculator! Câtă bucurie şi cât entuziasm! Aproape timp de un an m-am tot holbat, m-am tot băgat prin toate măpile existente... Apoi ce noroc, am spus atunci, o spun şi astăzi, am fost conectată la internet. E un noroc pentru că fără internet n-aş fi fost cu siguranţă cea de azi...Şi cel mai important, n-aş fi ştiut ce înseamnă o dragoste virtuală....Da, aveam majoratul, dar gândeam ca o adolescentă în perioada de puberitate.

Totul a început după ce m-am înregistrat pe diverse site-uri de socializare şi toate au fost la îndemnul celei mai bune prietene. Ea fusese conectat înaintea mea la internet şi sigur, deja cunoştea piaţa de desfacere a mediului online. Lista de site-uri era, aveam messenger, pentru că toţi solicitau ID-ul. Mi-am publicat pe net câteva poze şi după a început toată nebunia... Zilnic zeci de Buzz-uri! Zeci de Add-uri please! Zeci de discuţii! Zeci de oameni necunoscuţi! Ei hai, a mai trecut ceva timp şi-am început să mă alint, adică să-i mai selectez. Nu discutam, aşa cum n-o fac nici acum, cu persoane care pur şi simplu mă făceau să ridic sprânceana şi să zic ca un medic de familie "următorul"!

A venit şi el cu un Add please! M-a făcut curioasă să discut şi să-l testez pentru personalitatea care era... Întrebări peste întrebări... Investigaţii peste investigaţii... Scriind aceste rânduri şi amintindu-mi, îmi dau seama că încă de atunci aveam ceva din ceea ce sunt...jurnalist. Testele şi îndoielile continuau. Şi nu-l iubeam! Chiar nu-l iubeam! Nu puteam să iubesc un bărbat în care mă îndoieam, pe care nu-l văzusem niciodată şi dacă era să-l cred şi să-l iubesc, atunci erau doar cuvintele! Aici sunt răutăcioasă rău, pentru că faptele sunt cele care-mi confirmă dacă bărbatul este sau nu este aşa cum mi-a tot spus că este... Întotdeauna dau prioritate faptelor, poate tocmai de asta bărbaţii fug de mine... Fug de testele mele, de îndoielile mele, de investigaţiile mele. Foarte des mi-am spus că dacă toţi fug înseamnă că eu greşesc având o astfel de atitudine... Poate a venit timpul să ofer iubire... să ofer fără ca să cerşesc! Devine o misiune prea dificilă... E înrădăcinată ideea de reciprocitate în dragoste! Oricât de mult n-aş vrea şi n-aş încerca să defrişez această pădure plină de idei distrugătoare, mă vânează gândul că poate de data asta va fi altfel....Poate nu trebuie să mă schimb eu aşa cum nici eu nu le cer să se schimbe. Ofer şanse doar celora pentru care simt ceva. Pentru că ştiu ce e suferinţa, mi-am zis că am să refuz atunci când nu voi simţi nimic... E mai bine să-l fac azi să plângă şi mâine să mă uite, decât astăzi să-l fac să zâmbească dar mâine să sufere!

Da, iubirea asta virtuală! Acum aş spune ferm că n-a fost iubire şi că nici n-am iubit, atunci însă simţeam altceva... Cât de mult ne schimbă timpul şi experienţele care ne pun  câte o pecetă pe pagina acelor vremuri. O fi existat istorii virtuale de dragoste cu un sfârşit frumos, eu însă continui să cred că iubirea virtuală nu există! Poate fi un început, dar nu şi o continuitate din care se alimentează dragostea adevărată! Iubiţi cu adevărat!

Semne de punctuaţie...

Rătăcirile mele de azi se explică prin rătăcirile mele de ieri... rătăcirile din trecuturi. De fiecare dată ocheam câte un bărbat şi-l urmăream, aşa subtil ca să nu observe investigaţia mea minuţioasă. De la surse până la sondaje, de la analize până la scrierea unei caracteristici, de parcă-i primeam într-o armată şi nu într-o inimă de femeie inocentă. De la mine până la ei distanţa cea mai mică era înainte de somn, atunci când nu vroiam să-mi iau doza de somnifere şi să-mi sting visul conştiinţei şi-a simţurilor....

Fiecare rătăcire a fost o perioadă de luptă în care eram cea mai naivă femeie. N-am plâns şi n-am luptat pentru un bărbat deja încătuşat.... Îi iubeam până în clipa în care aflam că s-au lăsat manevraţi de mrejele unei vrăjitoare frumoase, uneori şi urâte... Ce mai contează! Nu-mi plăcea să lupt cu vrăjitoarele. Nu pentru că mă credeam mai puţin capabilă să prepar supa iubirii, pentru cel la care timp de 2 ani visam conştientă fără ca să fac vreun pas. Aşa percepeam eu iubirea. Fără nici un pas spre el... doar în aşteptare.

Fiecare vis conştient, fiecare aşteptare, fiecare iubire inocentă, fiecare bărbat a lăsat în urma lor un şir de semne de punctuaţie. Unii mi-au lăsat semne de întrebare la care le-am înţeles semnificaţia abia după ce am început să  cunosc rătăcirile din prezent. Alţii mi-au lăsat virgule pe care şi astăzi încerc să le transform în puncte, dar fără nici un rezultat. Puţinii la care am visat, mi-au lăsat în camera feminităţii punctele de suspensie, semn că pauzele nu sunt decât nişte tăceri care te energizează pentru următoarele semne de punctuaţie....

Acum am un semn de exclamare. Îmi exclam şi-i exclam prin mesaje că aş vrea să trec peste acele puncte de suspensie... Adesea, rătăcindu-mă, vreau să mă transform într-o femeie ipocrită, într-o vrăjitoare care pentru că nu vrea să sufere, îi prepară supa iubirii bărbatului pe care-l iubeşte acum... Trec câteva ore, trece o noapte şi la răsăritul soarelui sunt alta... Mă îngrozesc şi-mi spun că în mine trăiesc două femei. Femeia răsăritului şi femeia apusului....

Construiesc fraze din semne de punctuaţie şi-mi exclam, şi-i excalm ... nu mai vrea puncte de suspensie! Le-aş şterge cu un burete lecuitor, dar mai lecuitoarea decât o iubire adevărată nu poate fi nimic...


sâmbătă, 7 ianuarie 2012

Pistruiata!


Pistruiată-s şi-am plâns
Visătoare-s şi-am iubit
Urâtă-s şi-am suferit
*
Frumoasă-s şi-am cucerit
Dezamăgită-s şi-am retrăit
Încântată-s şi-am zâmbit
*
Nebună-s şi-am înnebunit
Bună-s şi-am hoinărit
Femeie-s şi-am greşit
*
Răutăcioasă-s şi-am urât
Blândă-s şi-am iertat
Înţeleaptă-s şi-am acceptat
*
Om sunt
Copil am fost
Femeie sunt
Pistruiată!




Timpul ţine cu mine! Pistruii nu vor mai exista!

Şi-au făcut apariţia când aveam 5 ani. Clepsidra copilăriei se scurgeau şi eu eram tot mai alarmată de ceea ce eram nevoită să accept zi de zi... Pe lângă eşecurile copilăriei mele trebuia s-o înregistrez şi pe asta. Pictura lui Dumnezeu, o pictură moştenită de la bunici, o pictură pe care am dispreţuit-o foarte mulţi ani. Nu ştiam şi n-aveam de unde să ştiu că cel mai frumos peisaj este sufletul meu, chiar dacă şi el era mâhnit pentru că moştenise ceva oribil pe care pe parcurs o acceptase. Nu, mint, n-am acceptat-o eu, ci am descoperit că oamenii m-au acceptat aşa cum sunt...cu această pictură oribilă.

 N-am să uit cum zi de zi, alergam spre oglindă să văd peisajul, care speram eu că nu va mai fi pistruiat sau poate, nu la fel de pistruiat, mai puţin pistruiat....şi de fiecare dată eram la fel de dezamăgită pentru că peisajul rămânea neschimbat! Am început să le spun părinţilor că urăsc peisajul din oglindă, că mi-aş dori un ten ca al Elenei, care devenise iubita băiatului pe care-l iubeam. Găseam doar o consolare : "draga mea, ei cu timpul vor dispărea". Continuam să alerg spre oglindă şi mă rugam să nu mai revăd peisajul pistruiat de ieri. Îmi doream un al peisaj, pentru că credeam că aşa voi avea mai multe şanse să-l cuceresc pe Andrei, cel pe care-l iubeam. Îl iubeam, dar era într-o relaţie neoficială, dar vizibilă cu Elena, fata cu faţă "albă ca varul". Visam la un ten "alb ca varul", însă timpul n-a şters peisajul pistruiat din oglindă aşa cum mi-au spus părinţii... Pur şi simplu eu am început să văd altfel acel piesaj.

Olglindă pistruiată

... în noaptea asta am adormit cu greu, deci am dormit doar câteva ore. Mereu când ştiu că a doua zi am vreun eveniment, gândul că voi arăta penibil sau că nu voi reuşi să cuceresc prin simplitatea care o vezi şi-n ochi, şi-n atitudine, şi-n stil vestimentar, şi-n cuvinte, nu face nimic altcevă decât să-mi aducă insomnia... Mi-am zis că nu trebuie să-mi mai fie frică de orice provocare. De fapt, nu-mi este frică odată ce le accept. Problema e că toate trec prin sufletul meu pistruiat. Zici că nu există? În lumea mea, oglina e pistruiată, sufletul e pistruiat, întreaga mea viaţă e pistruiată. Pentru unii asta sună dezgustător, pentru alţii sună a naturaleţe şi chiar originalitate. Cert e că nu trăiesc o viaţă originală, ba chiar am o problemă cu pistruii. Am crescut cu această problemă şi din cauza acestei originalităţi am suferit foarte mult. Mă complexam şi-mi vedeam prietenele cele mai frumoase fete care merită să fie iubite de cei mai frumoşi băieţi. Citeai tristeţea şi liniştea în ochii mei...

A trebuit să treacă ani pentru că să-ncep să simpatizez personajul pistruiat. Dar am crescut cu aceste gânduri pistruiate şi ele, fără să vreau, mai trăiesc în mine. Am încercat să vindec sufletul pistruiat, administrând zilnic câte o pastilă. Mi-am cumpărat detersive a căror instrucţiuni pormit că vor fi omise toate imperfecţiunile de pe oglinda pistruiată. Am vrut să alung gândurile pistruiate, dar a devenit o misiune dificilă. Cu cât îmi doresc mai mult să nu existe, cu atât ele dau de înţeles că există şi-n suflet, şi pe oglindă, şi-n gând...

Mă uit peste geamul microbuzului, care pare şi el pistruiat, dar e de fapt spălat de o ploaie primăvăratică. În 10 minute voi fi la acel eveniment. Rămân la fel de sinceră şi modestă. Acum e important să reuşesc să ignor oglinzile  şi gândurile pistruiate.

Gânduri pistruiate

M-am uitat întotdeauna în singurătate în oglindă. N-am făcut-o niciodată în prezenţa cuiva. Chiar îmi amintesc că la şcoală colegele putau cu ele o oglindă mică. Se admirau, se aranjau la fiecare pauză. Îmi propuneau să mă admir şi eu. Sigur, refuzam. Aceasta era legea mea nescrisă şi neştiută de nimeni: să nu mă uit în oglindă în prezenţa cuiva, pentru că imediat deveneam tristă. Nu-mi plăcea  ce vedeam în oglindă. Eram pictată de natură şi vedeam asta ca un handicap pe care nu puteam oricât de mult mi-aş dori să-l accept. Am încercat să mă uit mai rar în oglindă. Dimineaţa din fugă, chiar dacă atunci pictura era mai luminoasă şi parcă asta mă înveselea. Cel mai des ignoram oglinda după plimbările primăvăratice. Era suficient să trec pragul uşii, să fiu salutătă de razele de soare şi ştiam cum arată peisajul meu. Ştiam pentru că odată pe furiş m-am uitat cum arat după ce stau în compania celui mai călduros prieten. Tocmai de asta am urât primăvară, pentru că atunci soarele mă iubeşte din ce în ce mai mult. Vara nu-mi rămâne decât să mă ascund de acest prieten. Aşa era copilăria mea, aşa a fost adolescenţa mea şi pe alocuri aşa am rămas şi acum. Nu-l mai văd ca un handicap şi nici nu mai ignor momentele atunci când noi fetele ne admirăm în faţa oglinzii măsurând o ţinută sau pictând de astă dată conştiente, pentru că vrem să ascundem pictura naturii. Mă pictez conştient de vreo 3 ani şi am devenit, paradoxal mai fericită din interior, dar şi prin zâmbetul şi bucuria pe care o eman. Am început să iubesc peisajul din oglindă nu doar când e pictat...

Pe acest blog ne vom bucura şi ne vom destăinui cât de mult iubim sau dispreţuim peisajul din oglindă. Aici veţi descoperi un personaj pistruiat cu gânduri pistruiate....